LUCEAFARUL ROMANESC

POEŢII NU MOR NICIODATĂ

Poeţii nu mor niciodată,ei doar

îşi odihnesc zborul

între clipa ce vine şi visul cea fost

potolind focul din oase şi luna

cu dorul,

arzând întotdeauna

cu rost.

Poeţii nu mor niciodată,se-ntorc în cuvinte

eterne vorbe încolţite-n brazdă

în frunze,flori şi în întoarceri din cele sfinte

sau în zborul păsărilor ce torc la stână

cântece pregătite să fie gazdă

în care intrăm cu ei de mână.

Poeţii nu mor niciodată ei vin

coborând treptat în noi pe frânghii de lumină,

de apă şi iz de pelin

ne iau de pe umeri tristeţea,ne-nveşnicesc tulpină

şi ne pun aripi de înger,în abis

nu mor niciodată,dar niciodată

doar urcă în vis.

Poeţii nu mor niciodată,doar ies

din auz,cum ai privii

printr-un ochean întors,

sau  alunecă în simţuri cum noaptea unei ciocârlii

aureolează cu stele un şes,

ei au în vene al patruilea simţ,

metafora din sânge a unui prinţ.

Poeţii nu mor niciodată,şi doar

îşi odihnesc zborul

între clipa ce vine şi visul amar

potolind focul din case şi luna

cu dorul ,arzând întotdeauna

cu rost.

_________________

METAFORA RUGINII

Floarea ruginii fumurie

Coagulează metafora la loc

Şi rădăcinile-ntoarse-n tăcerea azurie

Clocotesc a sevă,fluierînd din soc.

Gândeşte mersul osul de oxigen

A măduvei umplută cu apus

Spre ele alunecă flori fără polen

Aripi urcând cu mine mai sus.

Din motani coboară păsări către pădure

Cu zborul întreg descătuşat sub pene

Şi cerul coboară sub aripi sure

Aduceri aminte strecurându-se în vene.

Şi boii lepădându-se de jug

Şi-au găsit în glod potcoava lor

Trag după ei câmpia aprinsă rug

Spre talpa unui întreg popor.

Când în unire apa unui râu

Va săpa în maluri ca un gând

Eu îl voi trece cu valul pînă-n brîu

Cu poemul mai departe alunecând…

_________________

ZIUA A ŞAPTEA DUPĂ ALEXANDRU
După ce Dumnezeu a sfinţit lucrarea Lui

Cuvântul în mine a căpătat mişcare

A ochilor ce dau de ştire în ziua nimănui

Spre a înţelege noua-ntruchipare.

In această zi am împărţit bucăţi din mine,

Poeme să le-nţelegeţi în ceas de mântuire,

Ajutorul pătrunderii în măduva timpului ce vine,

A leoaicei cu ochii verzi eliberată de iubire.

O mie de ani într-o singură zi

Proclamă un ceas fără eroare,

In duminica de suflet te-aştept să vii

Poemul să-l citeşti întruchipat din mare.

Prilej universal de a ne cunoaşte,

De a vărsa cuvântul înapoi,

În mielul  din câmpie ce tăcerea o paşte,

Aşa cum va fi în Ziua de Apoi.

________________

ÎNĂLŢARE ÎN CUVÂNT
Azi l-am văzut înălţându-se pe Iisus

Urca cu cântecul mierlei spre nori,

Era în stropul de lumină tot mai sus

Şi-n aerul mângâiat de cocori.

Azi l-am văzut înălţându-se pe Iisus

Când zborul ieşise din cântec

Şi viers în ouă cinteza a pus

Iar mielul paşte iarba în pântec.

Pieptănul pădurii cerul îl perie

Este o lună stranie în apus,

Pe nimeni în suflet nu-l sperie

Când înălţându-se l-am văzut pe Iisus.

_________________

ŢARA MEA DE NICĂIERI
Dor îmi este de ţara din mit-

Ne-ajunge un ocean de durere,

lipseşte  o fiinţă ce niciodată n-a strălucit

pe cerul sub care se mai coc şi mere…

şi răsfoiesc pagini cu istorii însângerate

cu duhul trecut adesea-n mitologie

găsind hăuri cu vremuri ne-mpăcate

şi suflete tânjind după poezie.

Fierbe în noi un sânge fericit,

Ne este destinul gata mântuit!

AL. FLORIN ŢENE