LUCEAFARUL ROMANESC

Pentru început e bine să definim ,conform Dicţionarului Limbii Române editat de Academia Română,ce înseamnă istorie(literaturii,artelor),aceasta este:3.Ştiinţa care studiază dezvoltarea şi schimbările succesive într-un anumit domeniu:istoria literaturii,istoria artelor.

Se cunoaşte faptul că istoria naţiunilor consemnează cu amănunţime victoriile,dar şi înfrângerile.Arheologia,o ramură a ştiinţei istoriei studiază şi consemnează  în amănunţime cea mai mică religvă descoperită.Toate acestea fac parte din patrimoniu cultural şi istoric al umanităţii.O adevărată armată, de cercetători, nu-şi permite să treacă cu vederea cea mai mică înfrîngere,cea mai mică victorie,un semn heroglific,o relicvă antropologică sau arheologică din lanţul nesfârşit al evoluţiei societăţii omeneşti.Patrimoniu ce face parte din istoria naţiunilor.Singurii care şterg cu buretele indiferenţei,al intoleranţei, pagini întregi din istoria artelor şi literaturii române sunt istoricii  artelor,dar mai ales criticii literari din spaţiul spiritual românesc.Francezii nu-şi permit să omită nici un autor,chiar dacă a scris şi publicat un singur vers.

“Istoriile” Literaturii Române,apărute până în prezent(impropriu denumite istorii),mă gândesc la încercările lui Titu Maioresc,E.Lovinescu,G.Călinescu,Cartojan, Al.Piru,Laurenţiu Ulici,Eugen Negrici,Marian Popa , Mircea Zaciu,Marian Papahagii,Aurel Sasu,sunt scrise cu prejudecăţi ,eliminând din start sute de autori cu cărţi publicate şi prezenţi în presa culturală.Nicolea Manolescu,scria undeva că:O istorie care pune opera în paranteză(fie din unghiul procedurii,fie din unghiul receptării)nu-şi atinge în definitiv scopul care este acela de a fi o istorie a literaturii.

Aproape toate “istoriile” artelor,şi în special cele ale literaturii române,şi chiar dicţionarele de profil,sunt concepute pe criterii partizane,(vezi:Istoria literaturii contemporane, de Alex. Ştefănescu),cuprinzând aceeiaşi autori care au scris în spiritul realismului socialist,omiţând cu bună ştiinţă autori de expresie română din diasporă şi chiar din ţară(Radu Gyr,N.Crevedia,Nică Petre,Vizirescu, Aron Cotruş,Baciu,şi chiar Pamfil Şeicaru,activitatea lui literară ,şi mulţi alţii),a căror opere nu sunt scrise cu mentalitatea implementată de propaganda aparatului P.C.R.Dar, ce să pretinzi de la un  Alex.Ştefănescu care ,după mazilirea lui O.Paler din funcţia de redactor şef al României Libere,înainte de 1989,a fost trecut de către Secţia de propaganda PCR pe postul de redactor şef adjunct.În condiţiile când ştim că se numeau pe astfel de funcţii persoane care făceau pactul cu diavolul

Se cunoaşte faptul că nimic nu se poate construi fără  o bază.Această bază  sunt autorii şi operele lor care nu au dat din coate,nu şi-au conturat o notorietate,prin simplul fapt că ei îşi scriu operele.Aceştia sunt personalităţile din România profundă,ignorate de criticii şi istoricii literari.Aceştia nu înţeleg,sau nu doresc, sau mai grav,nu pricep, că vârful piramidei nu ar respira aerul înălţimii dacă nu ar exista baza pe care se suţine.Fără aceasta, vârful zace impersonal la limita banalului.Aşa cum au” reuşit” autorii:Al.Piru în

Istoria literaturii române ,ediţie revăzută,apărută postum în 1993,Eugen Negrici în Iluziile literaturii române,( totuşi,remarc Istoria literaturii române sub comunism-Poezia şi Proza,de acelaşi autor),şi toţi ceilalţi amintiţi mai sus,etc.

Noroc  cu micile istorii literare editate pe plan local,care ,una lângă alta, se constitue,întradevăr,în marea Istorie a literaturii române.Enumăr câteva, aici,Profiluri şi structure literare,vol.1 şi 2,de Florea Firan,Dicţionarul scriitorilor şi publiciştilor teleormăneni,de Stan V.Cristea,Dicţionarul scriitorilor din vale de I.Barbu,etc.Majoritatea regiunilor ţării au publicat asemenea Istorii.Scriitorii din aceste Istorii sunt adevărata bază a literaturii române ,pe care se sprijină vârfurile propuse(să vedem dacă timpul le şi acceptă ) de Al.Piru,Alex.Ştefănescu,Eugen Negrici ,Marian Popa,etc.Cărţile celor enumeraţi nu sunt istorii,sunt nişte compendii esclusiviste ce cuprind scriitori preferaţi de aceştia.

Inainte de a vorbi despre dicţionarele apărute,să vedem conotaţia acestui cuvânt.Dicţionar înseamnă :Lucrare lexicografică cuprinzând cuvintele unei limbi,ale unui domeniu de activitate etc,aranjate într-o anumită ordine,de obicei alfabetică,şi explicate în aceeaşi limbă sau traduse într-o limbă străină.Deci,s-a adoptat  eronat formula DICŢIONAR pentru lucrări istoriografice.Acestea sunt tot istorii de autori în ordine alfabetică.

Ce să mai vorbesc de dicţionarele:DICŢIONAR de literatură română contemporană,de Marian Popa,ediţia a doua,Editura Albatros,1977,Dicţionarul artiştilor români contemporaani,de Octavian Barbosa,Editura Meridiane,Bucureşti,1976.Ceva mai complet  este Dicţionarul scriitorilor români de Mircea Zaciu,Marian Papahagii şi Aurel Sasu,însă, şi acesta are multe omisiuni.

Am constatat în,aşa zise,dicţionare sunt prezenţi,în totalitatea lor toţi scriitorii ,artiştii,care lucrau în sistem: adică erau redactori la reviste,ziare,edituri,salariaţi ai Consiliului Culturii,ai propagandei de partid,etc.Lipsesc cu desăvârşire scriitorii ,artiştii,liberi profesionişti ,sau cei care lucrau în alte domenii.Fapt ce mă face să afirm că erau cuprinşi în paginile lor scriitorii şi artiştii verificaţi de partid,chiar de securitate,şi că autorii dicţionarelor acţionau la comandamentul partidului communist.

Mai complet se pare este Dicţionarul literaturii române de Aurel Sasu,apărut în 2006.

Istoria literaturii este ştiinţa care studiază,consemnează toate operele scrise în acest domeniu şi autorii lor,dezvoltarea şi schimbările succesive .Aceasta nu se face pe sărite,după preferinţe,sau opţiuni politice.Istoria Literaturii trebuie să consemneze toţi autorii,răi sau buni ,cu eşecurile şi victoriile lor.Dacă este altfel,nu este istorie,în cel mai bun caz o putem denumii extrase din istorie,sau compendiu.Istoria Literaturii Române nu se scrie după bunul plac al unuia sau altuia.Ea se scrie aşa cum este,fără omisiuni şi fără aprecieri personale ale celui care o scrie.Se consemnează viaţa,opera,evenimentele ce au influenţat opera şi se citează aprecierile criticilor din vremea sa,de toate orientările.Aşa cum se procedează la scrierea istoriei neamului românesc.

M.Kogălniceanu scria :Istoria trebuie să fie cartea de căpetenie a popoarelor.Parafrazândul pe acesta,întreb,Istoria Literaturii Române pe când v-a ajunge cartea de căpătâi a neamului nostru?Având în vedere că în condiţiile intrării în Europa şi a fenomenului globalizării este necesar să ne păstrăm toată zestrea agonisită de-alungul secolelor în domeniul istoriografiei,literaturii şi artei.Prin acestea Europa va cunoaşte adevăratul suflet românesc.

AL.FLORIN ŢENE