LUCEAFARUL ROMANESC

Însemnările ce urmează  (şi care nu au nici o pretenţie de „critică literară”, eu nefiind, câtuşi de puţin, critic literar) mi-au fost sugerate de Îmi amintesc şi îmi imaginez, o carte de proză scurtă, apărută în 2005, la Editura Carpathia Press, Bucureşti, şi semnată de doamna Mariana Brăescu.

Pornesc, în modestul meu comentariu, de la două premise, de la două concluzii (ce nu au, Doamne fereşte, pretenţia de a fi, neapărat, originale), spre care, de-a lungul timpului, m-au condus, simultan, pe de o parte, experienţa trăirii „în lume”, în lumea contingenţelor, în ceea ce se numeşte, în general, şi eronat, realitate, iar, pe de altă parte, experienţa contactului, destul de strâns şi de prelungit, cu lumea semnelor – în înţelesul larg, şi, poate, fundamental, al acestei sintagme. Iată, aşadar, amintitele premise. Cea dintâi ar suna cam aşa: Valoarea unei anume opere de artă stă în cantitatea de fiinţă pe care opera în discuţie o conţine, nicidecum în manevre formale meşteşugite, în performanţe stilistice, în „tehnica exterioară” (deşi, fireşte, acestea au rolul şi rostul lor – un rol şi un rost secundare, însă, fiindcă noi tindem a fi artişti, nu acrobaţi). Şi a doua: A existat, există şi va exista, mereu, o elită, aşa-zicând intangibilă, nu neapărat elita intelectuală sau cea artistică, nici cea socială sau economică, ci o elită strict spirituală (ce poate fi, desigur, şi intelectuală, şi artistică). Pentru componenţii unei atare elite, tribulaţiile imanenţei nu au prea mare importanţă, oricum nu au importanţă în sine, ci doar în măsura în care ele îndreaptă gândul, emoţia, închipuirea, simţământul spre ceea ce este şi rămâne esenţial, impalpabil. Aceşti „aleşi” (termenul nu e absolut deloc infatuat şi discriminatoriu, fiindcă, în viaţa aceasta, „fiecare are darul său de har”, încât trufia e nu doar ridicolă, dar şi păcătoasă), aceşti „fericiţi”, deci, aceşti „happy few” dăinuie, sub vremi, sub încercările, mai întotdeauna nefericite, ale istoriei, asemenea apelor freatice dedesubtul câmpurilor arse de secetă, explorează, dacă sunt, cumva, scriitori, un teritoriu precumpănitor metafizic şi cultivă o poetică a non-imanenţei. Ceea ce înseamnă că abordează referinţa în adâncime, nu în suprafaţă, că substanţa obsesiilor lor are un grad ridicat de non-perisabilitate (dat fiind că se întemeiază pe intuiţia eternităţii, nu pe timp), vădesc o preocupare constantă, cvasi-exclusivă, pentru fiinţă, pentru fiinţare, iar densitatea, profunzimea şi plasticitatea tipologiilor, ale analizelor şi ale expresiei, departe de a fi dăunător afectate, de faptul că senzorialitatea, cunoaşterea sensibilă sunt, ele însele, intens spiritualizate, au, dimpotrivă, enorm de câştigat de pe urma pomenitei înduhovniciri. Autorii aceştia cultivă, altfel spus, o literatură de factură spirituală, iar lectura privilegiată, în cazul lor, este cea de orientare existenţială.

*

În mare, aşa se petrec lucrurile cu Îmi amintesc şi îmi imaginez. Arhitema cărţii, nucleul ei generativ, adânc, mi se pare a fi ceea ce numeam, cu un alt prilej, şocul thanatic (să se vadă, între altele, cu deosebire, Raiul pierdut), adică întâlnirea, uimită, cu propria fiinţă, cu nefericita condiţie umană, căreia eul îi aparţine şi căreia va trebui, vrea – nu vrea, să-i aparţină, până la capăt. Revelaţia morţii, eveniment crucial în orice biografie, modifică, brusc, şi integral, şi, uneori, definitiv, perspectiva asupra propriei existenţe şi asupra existenţei în general, redistribuie priorităţi, reaşază ierarhii. Apariţia morţii în conştiinţă re-configurează şi înţelesurile dragostei, acest cuplu, dragoste – moarte, dintotdeuna problematic şi, deseori, tragic, fiind, aici, în proza Marianei Brăescu, nu doar obiect al unei misterioase tăceri („Despre dragoste nu se vorbea la noi niciodată. Şi nici despre moarte”), ci şi o redutabilă şi tainică sursă de suferinţe şi dezastre (Călătoria, Dimineaţă, cu ochii fierbinţi, Poveste de primăvară, Dincolo de zid, mai departe).

Autoarea situează foarte devreme, în copilăria timpurie, clipa întâlnirii dintre insul muritor şi conştientizarea propriei extincţii – această criză tăcută şi sfâşietoare, precedată de o aşteptare continuă, neliniştită, ca de o presimţire – ceea ce mi se pare a fi original şi dramatic. Ca urmare, trăirea întru inocenţă este înlocuită cu trăirea întru angoasă, aşa cum probează reacţiile personajelor – gesturi şi cuvinte, întotdeauna reţinute, neclamoroase, dar necontenit hrănite de seva amară a decrepitudinii, a necruţării, a uitării, a morţii (Perla negresei, Dimineaţă, cu ochii fierbinţi, Ofelia şi seara, Sub ispita zăpezii). O altă consecinţă a marii transformări lăuntrice, declaşate de amintita descoperire de sine, este relativizarea, diluarea până la cvasi-volatilizare a aşa-zisei realităţi, a mediului ambiant, şi sesizarea – impuls salvator – , dincolo de percepţiile ce s-au dovedit superflue, a unor realităţi subtile – gândul, visul, închipuirea, în drum spre adevărata Realitate, care este Spiritul. Emblematice, sub acest aspect, sunt câteva proze, precum După-amiază cu trăsură pe cer, Călătorie, Ploaie de vară, unde ceea ce zămislesc eul esenţial şi reveria e, uneori, mult mai elocvent şi mai convingător decât ceea ce oferă simţurile şi raţiunea adaptativă: „Ultima dată a povestit atât de cutremurat şi de frumos, că n-am mai fost definitiv convinsă că acea călătorie a fost făcută ori mai degrabă visată” (p. 40); “Dar gândul? întrebă careva, aprizând lumânarea chiar în clipa în care murea Hariton horcăind, sugrumat ca şi cum i-ajunsese la gât mâna de prieten trădat, mână răzbunătoare” (p.51); „Eu i-am văzut. Pe drumul curbat ca o şa tătărească, mai întâi se stârnea o suflare de vânt. Nu era lină. Pământul ofta din rărunchi, frunzele tremurau, fricoase, şi crengile copacilor se loveau fluierând, când uscat, când spăimos. Ei erau, şi-ntr-o clipă geana scurtă a orizontului pălea de primejdie…” (47).

Astfel, dincolo de anecdotică, de tipologie, de conflict, dincolo de toate aparenţele, Îmi amintesc şi îmi imaginez schiţează, după câte cred eu, trecerea de la fiinţa inocentă (edenică), la fiinţa întru moarte şi, spre final, la bănuiala, măcar, a fiinţei întru mântuire (Rugăciune de seară). Acesta este, de fapt, drumul biblic, perspectiva unei antropologii hristocentrice.

Desigur, cărţii – care, trebuie să recunosc, mi-a plăcut mult – i se pot aplica şi alte tipuri de lectură decât aceea la care m-am încumetat eu în şirurile de mai sus. Pentru mine, însă, Îmi amintesc, îmi imaginez aceasta exprimă, mai presus de orice şi înainte de toate: conştiinţa de sine a fiinţei.
EUGEN DORCESCU